luni, 26 octombrie 2009

1 OCTOMBRIE, ZIUA INTERNAŢIONALA A VÂRSTNICILOR


Prin Rezoluţia O.N.U. 45 / 01 iunie 1991 s-a hotărât ca ziua de 1 OCTOMBRIE, să devină în fiecare an, pentru toate statele lumii, Ziua Internaţională a Vârstnicilor. În 1998, Naţiunile Unite au declarat perioada 1 octombrie 1998 - 1 octombrie 1999 ca Anul Internaţional al Persoanelor Vârstnice, fără însă a anula prin aceasta rezoluţia mai sus amintită.

Încă de la naştere ne luptăm să ajungem bătrâni. Viaţa pentru foarte mulţi dintre noi trece aşa de uşor încât pur şi simplu te trezeşti bătrân. Etapele vieţii se succed cu repeziciune: copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea. Se pare însă că, viaţa a demonstrat-o, etapa cea mai grea este bătrâneţea. Cei care au ştiut să-şi organizeze viaţa au muncit asigurându-şi o pensie, care însă oricât de consistentă ar fi, după o anumită vârstă şi în anumite condiţii nu este suficientă.

Despre bătrâneţe s-a scris încă din cele mai vechi timpuri. Anticul filosof roman Cicero (106-43 î.e.n.) a scris despre îndelungata experienţă a bătrânilor în lucrarea „De senectute”. Bătrânul Seneca (61 î.e.n. - 39 e.n.) a lansat sintagma; „A trăi înseamnă să lupţi”. Românii au scos o altă sintagmă; „Tinereţe fără bătrâneţe”. Aici înţelepciunea populară a vrut să scoată în evidenţă că activitatea continuă nu-l va lăsa pe om să moară decât în picioare, ca bradul.

Individul ca persoană, nu poate fi independent în totalitate, el depinzând în marea majoritate a cazurilor de societatea în care trăieşte. Cum în ultimii ani în societatea românească au avut loc mari schimbări în toate domeniile, bătrânii au rămas pe un prag al societăţii undeva la limita dintre existenţă şi supravieţuire. Mass-media redă în permanenţă cazuri disperate ale persoanelor vârstnice, care nu au asigurate nici cele mai elementare condiţii de viaţă, pentru a trăi cât de cât decent.

Despre trecerea de la etapa activă la cea a pensionării se pare că nu se ştiu prea multe, cu toate că foarte mulţi au cercetat fenomenul despre aşa-zisa „vârstă a treia”. Francezul Voltaire (1694 - 1778) a decis că „ a îmbătrâni” este singurul mijloc de a trăi mai mult. Trebuie să ne gândim că în fiecare dintre noi există dorinţa de a ajunge la bătrâneţe. Dar sensul îmbătrânirii nu trebuie să fie un obstacol pentru generaţiile ce vin, ci din contră, va trebui să devină un obiectiv, căci bătrâneţea este ca un far, la care vor ajunge doar cei puternici, reuşind să străbată valurile vieţii. Cei slabi vor deveni bătrâni înainte de vreme. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost şi este preocupată de problematica bătrâneţii. Astfel, în 1962, la Adunarea Mondială asupra Îmbătrânirii, ţinută la Viena, a declarat anul 1982 - Anul Internaţional al Bătrânului.

Psihologia bătrâneţii funcţionează din timpuri străvechi. Anticii latini fiind un model de ridicare a respectului pentru înţelepciunea bătrânilor, numindu-i pe cei deosebiţi “cel Bătrân”. În istoria românilor se poate vorbi de bătrânul Deceneu, Mircea cel Bătrân ş.a.

La nivel universal cel mai reprezentativ personaj fiind Regele Lear, creat de ilustrul William Shakespeare (1564 – 1616).

Viaţa bătrânilor a devenit temă a discursului politic prin care se încearcă prin cuvinte frumos ornate o anumită compasiune filantropică. Aceste discursuri nu ţin de cald şi nici de foame. Mai mult ca sigur că mai mult umilesc. Concret, nu se face mare lucru. Lipsesc acele cămine unde bătrânii să fie îngrijiţi şi ajutaţi să-şi ducă bătrâneţile mult mai demn. Se aşteaptă să moară cineva, pentru a se face loc altui bătrân. Rolul familiei este esenţial în viaţa bătrânilor. Grija copiilor faţă de părinţi, prezenţa nepoţilor aduce bucurii şi o stare psihologică optimistă. Prelungirea activităţii în condiţii bune, induce o stare sufletească deosebită.


Câţi bătrâni au parte de o bătrâneţe fericită? Ce face societatea pentru cei ajunşi la apogeul mult aşteptat? Iată întrebări la care nu se prea găsesc răspunsuri. Este de datoria guvernanţilor şi a oamenilor politici să caute modalităţile prin care viaţa bătrânilor să fie cel puţin mulţumitoare. Un rol important îl pot avea şi acele ONG-uri care se ocupă de asistenţă sociala, asociaţiile de pensionari, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor. Se pare că nici acestea nu-şi pot îndeplini funcţiile statutare propuse din motive dintre cele mai diverse, şi în mod special din lipsă de fonduri, dar şi nepăsarea celor care conduc localităţile României. Omului îi trebuie zilnic hrană şi adăpost, dragoste şi îngrijire.

Foarte mulţi dintre bătrânii României duc lipsă de aceste elemente esenţiale.

Mihai L. - pensionar

Niciun comentariu: